Hell vine de la Elle

Viața e ca un teatru, iar oamenii sunt niște simpli actori … de fapt, stai! Suntem niște simple marionete, a căror sfori sunt trase de un maestru păpușar. Evident, ca orice altă marionetă, din când în când ne mai cade capul într-o parte sau mâna pe lângă corp … nu e un gest autonom, nu e un gest independent, e doar efectul inerției și a forței de gravitație. Așa că nu are rost să ne mințim că suntem stăpâni pe ”piesa” noastră de teatru … E o iluzie.
Sub efectul unei piese de teatru superbe, o să continui acest articol/post sub un alt ton decât cel obișnuit.

Buna. Ma numesc HELL. Parintii mi-au dat numele deElla, iar prietenii mi-au spus Elle. Elle!?Nu am fost in stare sa accept sa mastrige ca pe-o revista. Prin urmare mi-am schimbat numele.
Mi-am spus HELL.
Sunt o japita.Sunt tanara, extrem de bogata,frumoasa si foarte rafinata.In agenda am 500 de numere de telefon la care nu sun niciodata.
In loc de creier…am un card de credit.
In loc de nas… am un aspirator.
In loc de inima…n-am nimic.

Așa începe piesa de teatru, care în seara asta a acaparat o sală întreagă (o sală de teatru non-conformistă și non-convențională - Lăptăria lui Enache). Într-un decor cu un buget redus, se desfășoară o ”bucată de viață” a unei tinere bogate, frustrate de faptul că ”deține totul” pentru că, spune ea, ”cu bani putem cumpăra totul”. Piesa are un subiect cât se poate de actual: cluburi de fițe, consum de droguri, pițipoance și băieți de bani gata, într-un cuvânt high-life.
Cei cinci actori de pe scena improvizată a Lăptăriei lui Enache încearcă să arate că viața celor rich & famous nu e glamorous, ci tristă, patetică chiar.
Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că cele cinci personaje sunt extraordinar de bine interpretate, dovadă fiind și premiile pe care această piesă le-a adunat în ultimul an. Emoțiile pe care actorii încearcă să le transmită chiar transpun auditoriul în lumea copiilor de bani gata. Întreaga capodoperă (și chiar nu exagerez numindu-o astfel) este un spectacol de lumină și culoare, de emoție și pathos, un sincretism al artelor (dansul, filmul, teatru, muzica). Piesa te ține în priză până la final … (Închipuiți-vă că, deși aveam locuri pe bănci, am preferat să stau aproape două ore în picioare ca să nu pierd niciun moment).

Ah da, limbajul colorat al piesei este cel care dă nota de veridicitate întregii piese.

Sunt curios ce părere au ceilalți despre piesa aceasta … eu, pur și simplu, am avut un orgasm …  

See ya later(z), alligator(z)! (z-ul e de fancy)

P.S. Piesa se joacă de mult de către cei de la D’AYA și chiar mi-e rușine că am apucat abia acum să o văd.
Mersi, Adriana, pentru că poate fără tine, nu ajungeam să o văd